Leiste oben
 

 

Interviu cu domnul Bogdan Lupu, persoană cu diabet din Craiova

Interviu realizat de Dr. Camelia Pănuş

 

Lupu 1
CP
:   De când ai fost diagnosticat cu diabet?
BL: Am fost diagnosticat cu diabet în decembrie 1968 la vârsta de 1 an şi 6 luni. Aş putea spune că, deşi nu am o vârstă biologică prea avansată  (44 ani), diabetul meu are o vârstă venerabilă (aprox. 42 ani).


CP: Ce înseamnă diabetul pentru tine?
BL: Diabetul pentru mine reprezintă  o a doua natură, un stil de viaţă. Aş putea spune chiar că este o componentă a personalităţii mele, datorită vârstei la care s-a declanşat afecţiunea. Uneori simt că îmi oferă o oarecare aură exotică, percepută astfel şi de o parte a persoanelor cu care intru în contact.

CP: A fost greu să trăieşti cu diabet? Pentru tine, pentru familie?
BL: La început nu a fost uşor deloc, nici pentru mine şi, cu atât mai puţin, pentru părinţi. În 1968, când am fost diagnosticat cu diabet, cunoştinţele despre diabetul de tip 1 la copii erau foarte puţine. În Craiova nu existau specialişti pentru copiii cu diabet, diagnosticul a fost pus la Spitalul Cantacuzino din Bucureşti (prof. Mincu şi dr. Ceauş). Tratamentul a constat într-o singură priză de insulină Novo Lente, dimineaţa. Controlul diabetului a fost foarte dificil în oraşul meu, Craiova, supravegherea era făcută de un medic specialist pentru adulţi, de către dr. Sfârlează Vasile şi un pediatru în paralel.

Autocontrol nu exista pe vremea aceea. Glicemiile erau determinate sporadic în laboratorul spitalului de pediatrie din Craiova. Destule probleme am avut şi cu administrarea tratamentului, deoarece seringile speciale pentru insulină nu existau, foloseam seringi clasice de sticlă, de 1 cm3, care trebuiau sterilizate permanent, prin fierbere la domiciliu. Acele nu erau deloc pe măsura pacientului şi nici specifice injectării cu insulină. Abia în 1985 am primit seturi de seringi speciale pentru insulină, de unică folosinţă, trimise de o mătuşă  din S.U.A. Seringile erau de unică folosinţă, dar datorită numărului redus pe care îl aveam, erau folosite şi câteva săptămâni, fiecare dintre ele. În 1978, am trecut la două prize de insulină Semilentă Novo, trecere coordonată de specialiştii de la Spitalul Cantacuzino din Bucureşti, sub îndrumarea dr. Erick Ghise Beer.

Părinţii au suferit chiar mai mult, în primul rând pentru că nu aveau informaţiile necesare tratării în condiţii optime a bolii, şi nici prea multe posibilităţi de informare. Cu timpul, cu foarte multă perseverenţă, aceste deficienţe au fost remediate. După 1989, situaţia s-a îmbunătăţit fundamental: Pen-uri speciale pentru insulină, autocontrol la domiciliu, chiar pompă pentru administrarea insulinei, din 2003. Menţionez aici colaborarea ideală cu specialiştii Clinicii de diabet din Craiova, grup coordonat de prof. Maria Moţa, împreună cu care mi-am adaptat  tratamentul la bioritmul meu, având concomitent şi un larg acces la materiale de informaţie.

CP: Când ai început să conştientizezi că eşti diferit de ceilalţi? Când ai început să iei decizii?
BL: Am conştientizat că sunt puţin diferit de ceilalţi chiar din clasa I, când am observat anumite diferenţe în stilul meu de viaţă faţă de ceilalţi copii. Primele decizii le-am luat la 12 ani. A fost o situaţie limită atunci, părinţii fiind plecaţi din localitate au întârziat şi a trebuit, pentru prima dată, să-mi injectez singur doza de insulină, fără asistenţa părinţilor. Ulterior, tratamentul mi l-am aplicat  doar eu.



CP: Consideri diabetul zaharat un duşman? Trebuie să-l cunoşti?
BL: Mie, personal, îmi este greu să-l calific ca duşman sau prieten. Cred că cea mai bună comparaţie, după părerea mea, este cu a unui frate siamez, invizibil pentru ceilalţi, care te însoţeşte peste tot. Uneori amabil, alteori capricios, este greu de tolerat, dacă nu reuşeşti să-l cunoşti foarte bine.

CP: Ţi-a schimbat diabetul viaţa?
BL: Deoarece nu am amintiri anterioare declanşării bolii, pot spune că nu mi-a schimbat viaţa, ci mi-a format-o.
Adevăratele schimbări au intervenit în viaţa părinţilor mei, care după aflarea diagnosticului meu au trebuit să-şi schimbe fundamental stilul de viaţă, noul stil de viaţă presupunând un trai mai echilibrat, mai ordonat, mai riguros.

CP: Ce sfaturi ai da altor copii cu diabet şi familiilor lor?
BL: Deşi nu sunt adeptul reţetelor de succes universale, cred că pot emite câteva păreri în acest sens.

În primul rând, tratarea unui copil cu diabet necesită o foarte bună colaborare şi comunicare între medicul specialist diabetolog, părinţii copilului şi copil. Personal, atribui succesul meu în tratarea diabetului (42 ani de evoluţie, fără complicaţii specifice majore) acestui factor. Desigur, acest demers este condiţionat de mai mulţi factori, precum: vârsta la care este diagnosticată afecţiunea, gradul de educaţie al părinţilor, dar, în primul rând, capacitatea acestora de a înţelege şi a asimila informaţiile necesare tratării corecte a diabeticului. Aş sfătui părinţii copiilor de astăzi cu astfel de probleme să consulte chiar un specialist psiholog pentru depăşirea şocului psihic apărut în urma diagnosticării bolii. Aceasta şi pentru că vor trebui să-şi schimbe substanţial stilul de viaţă, urmând să aibă o viaţă mai ordonată, mai echilibrată din toate punctele de vedere.

Totodată, părinţii copiilor cu diabet trebuie să ştie că diagnosticul pus copiilor lor nu înseamnă o condamnare neapărată la suferinţe fizice, sau chiar moarte. O persoană cu diabet, bine tratată, poate avea o speranţă de viaţă asemănătoare unui copil sănătos. Există la ora actuală în lume o mulţime de celebrităţi, în toate domeniile, cu diabet. Există chiar un campion olimpic cu diabet de tip 1.
Practic, o persoană cu diabet, bine tratată, trebuie considerată un om normal, dar cu necesar de insulină din exterior. Tratamentele moderne de astăzi, cu insulină umană sau analogi de insulină şi modalităţile actuale de administrare a acestora (pen-uri, pompe de insulină), precum şi autocontrolul la domiciliu (glucometre) fac tot mai uşor de îndeplinit acest deziderat.

Lupu 2CP: Ai calculat vreodată câte înţepături ai căpătat de-a lungul celor 42 de ani de diabet?

BL: Pentru insulină m-am înţepat de cca 25 500 ori, iar pentru determinarea glicemiilor de aproximativ 30 000 de ori. Vi se pare mult sau puţin pentru 42 de ani de diabet?

 

 

Interviu realizat de Dr. Camelia Pănuş, medic primar diabet nutriţie boli metabolice; doctor în medicină, Craiova.

Sursa: Jurnalul de Diabet 2/2010.

Mulţumim editurii Kirchheim Mainz, Germania pentru acceptul de a publica acest material.

 

 

 

 

  Inapoi
Acasă | Contact  |   |