Leiste oben
 

 

„Fără câteva restricţii nu poţi face performanţă…”

Interviu cu baschetbalistul Costel Moscalu

Interviu realizat de dr. Lidia Graur

 

MoscaluAcest interviu îl are ca invitat pe baschetbalistul Costel MOSCALU. Nume binecunoscut iubitorilor de sport, Costel Moscalu a fost în anii `80 - `90 unul dintre cei mai talentaţi sportivi ai României – jucător la „Dinamo” Bucureşti, „Farul” Constanţa, „Elba” Timişoara, dar mai ales mult timp căpitan al echipei „Politehnica” Iaşi, este diabetic tip 1 din 1993 (de la vârsta de 27 de ani). Vă invităm să descoperiţi povestea fascinantă a unui om care nu numai că a făcut sport de performanţă într-o perioadă în care această carieră era crezută a fi incompatibilă cu diabetul zaharat, dar chiar a avut cele mai bune rezultate după diagnosticarea bolii, într-un interviu în care cuvinte ca: „victorie”, „câştigător”, „învingător”, „performanţă”, „provocare”, „restricţie”, „rigori”, „sacrificii”, sunt la fel de des folosite, fie că e vorba de baschet, sau de diabet.

Lidia Graur: Cum începe viaţa unui sportiv de performanţă?
Costel Moscalu: Din copilărie, am avut dorinţa de a face mişcare multă, de a participa la jocuri şi voiam mereu să fiu câştigător. Am fost selecţionat la mai multe sporturi şi mi-am dat seama că îmi place ceea ce fac cu multă uşurinţă şi îndemânare, iar baschetul m-a cucerit la 12 ani şi am ştiut că vreau să-i dezleg tainele, alături de antrenorul meu Dan Pavelescu. La 17 ani eram deja în lotul naţional de juniori, cu participări la competiţii internaţionale, şi jucător la „Poli” Iaşi. Dorinţa de a progresa şi a face performanţă era mare, erau şi multe deplasări în străinătate pentru turnee, dar şi restricţii (nu tutun, nu consum de băuturi alcoolice, nu pierdut de nopţi...), dar, fireşte, fără câteva restricţii nu poţi face performanţă! Din 1985 am jucat la „Dinamo” Bucureşti cu care am şi câştigat „Daciada”. A fost o perioadă bogată în competiţii, unde eu am progresat foarte mult şi am jucat în naţionala de juniori şi tineret a României.


L.G.: ...şi în 1992 ai jucat şi lângă Ghiţă Mureşan...
C.M.: Da, la Cluj. Am jucat în primul meu All-Star Game, alături de Ghiţă Mureşan, Sandu Vinereanu...cei mai valoroşi baschetbalişti din generaţii diferite au creat un „show” sportiv civilizat pentru prima dată în România – am simţit performanţa! – ne-am comparat cu americanii!


L.G.: Puţin timp după ai fost diagnosticat cu diabet...cum s-a întâmplat?
C.M.: În 1993...aveam 27 de ani, jucam la „Poli” Iaşi, eram şi student la Facultatea de Sport, eram în plină ascensiune, dar cu un ritm de viaţă foarte alert…de aceea, oboseala simţită, foamea, setea excesivă, le puneam în acest context. Până când medicul echipei a considerat necesar să fac nişte analize. Când mi-a zis că nu crede că mai pot juca, nici nu am auzit bine ce mai spunea – el spunea ceva de „glicemie”, eu am înţeles „leucemie”... După ce mi-am revenit din şocul iniţial, a trebuit să iau nişte decizii – mă simţeam perfect, tratamentul cu insulină îşi făcea efectul, dar în continuare multă lume spunea că nu mai pot juca şi eu nu înţelegeam de ce – dacă eram în formă maximă! D-na dr. Mariana Graur a fost printre puţinii care m-au încurajat, m-au susţinut - a avut un rol hotărâtor în decizia mea de a nu renunţa la sport. Deci am hotărât că voi arăta la toţi că pot juca chiar şi cu diabet. Primul pas a fost să învăţ tot ce puteam despre această boală. Citeam foarte mult despre diabet, împreuna cu d-na doctor învăţam şi ce să fac la meciuri, la antrenamente – făceam adesea hipoglicemie – de multe ori nici nu aveam nevoie de insulină înainte de meciuri, ba chiar trebuia să mănânc mult...când mă gândesc şi câtă Cola am băut...nu aveam băuturi speciale pentru sportivi, sau ceva....aşa am învăţat tot ca să pot să mă descurc singur, şi în deplasări, şi în viaţa de zi cu zi. A fost o nouă provocare, cu alte restricţii..!

L.G.: Cum ţi se părea că eşti privit, ca diabetic şi sportiv, în anii aceia imediat după revoluţie? De către colegi ca şi diabetic, de către medici ca şi sportiv? De către public? Ai făcut public acest diagnostic?
C.M.: Era o raritate pentru sportul de performanţă românesc, toţi erau neîncrezători că voi rezista, colegii erau grijulii cu mine, iar medicii sportivi au avut mari îndoieli că pot continua şi m-au urmărit foarte atent. Fanii au aflat treptat, m-au încurajat şi admirat, ceea ce a contat foarte mult.



L.G.: Şi cum au fost performanţele tale după 1993?
C.M.: De fapt după 1993 am obţinut cele mai bune performanţe!..Titlul de „coşgeter” al României ca jucător la „Farul” Constanţa, câştigător al medaliei de bronz în Campionatul Naţional cu „Elba” Timişoara, căpitan la „Moldrom” Iaşi şi iarăşi medalia de bronz în Campionatul Naţional. Am  absolvit şi Facultatea de Sport din Iaşi, şi în acelaşi timp mi-am văzut fiul (născut în 1991) crescând, mergând la şcoală, şi chiar la un moment dat părând că îmi calcă pe urme la baschet...până la urmă nu a făcut nici un sport de performanţă, dar poate avea satisfacţii profesionale în alt domeniu pe care îl va îndrăgi şi îl va face cu pasiune.
L.G.: Iar din 2005 ai intrat într-o nouă etapă a carierei sportive – aceea de antrenor la Iaşi – cum vezi această schimbare?
C.M.: Şansa de a antrena echipa „Poli” Iaşi am luat-o ca pe o provocare, şi doresc să ies învingător parcurgând fiecare etapă cu multă înţelepciune şi .. noroc.
L.G.: Anul acesta ai fost însă, timp de 4 luni, pacient – o infecţie importantă la nivelul piciorului stâng, care ar fi putut să se soldeze cu o amputaţie – cred că prima complicaţie importantă dată de diabet. Dar vindecarea a fost şi ea, ca spectaculozitate, demnă de un sportiv de performanţă. Cum s-a întâmplat?
C.M.: Anul 2009 putea dintr-o neglijenţă să se transforme într-o tragedie umană, însă am avut ajutorul dr. chirurg Daniel Lăzescu şi excelentului colectiv al Centrului Clinic de Diabet, Nutriţie si Boli Metabolice Iaşi, mai ales a d-rei dr. Laura Mihalache, şi pot spune că am fost învingători. Dar a fost un „cantonament” al diabetului în care el a dorit atenţia mea totală!...şi am tras mult de mine – să am glicemii perfecte în toată această perioadă, să respect tot programul de antibiotice şi alte perfuzii, pansamente, repaus la pat...Vindecarea cu succes într-un timp record a fost posibilă şi datorită spiritului îndrăzneţ şi profesionalismului d-nei prof. Mariana Graur care din nou a fost alături de mine, folosind noutăţi în materie de produse medicale performante şi obţinând o victorie meritată. Într-adevăr, sportul m-a acaparat şi uneori am neglijat faptul că sunt diabetic, dar el mi-a arătat anul acesta limita pe care nu trebuie să o ating pentru că aduce multă durere şi nu ieşi învingător mereu… Trebuie să fii prieten cu el – „să fie îngerul tău păzitor” – şi să nu-l superi prea des...
L.G. Cum vezi statutul sportivului de performanţă în România? Să luăm cazul tău - un talent ieşit din comun, peste 5000 de intrări pe Google când dai „costel moscalu”, fără să mai menţionăm cât de deosebite sunt aceste performanţe în contextul diabetului. În SUA, de exemplu, ai fi fost foarte mediatizat şi bănuiesc că şi foarte bogat – dar în România?
C.M.: Nu avem un „statut” bine consolidat, activitatea noastră poate părea „efemeră”, dar rămâne în memoria afectivă a fanilor şi în multe articole din ziarele de sport, de aceea material nu prea avem „performanţe” pe măsura activităţii şi a sacrificiilor noastre. Dar poate că, într-adevăr, cel mai trist este că în societatea noastră de tranziţie valoarea nu mai este văzută, apreciată....
L.G.: Eşti modest – am constatat asta şi văzând cât de dificil a fost să vorbeşti despre succesele personale...
C.M.: Modestia este o calitate înnăscută pe care o „educi” să nu se schimbe, care poate deveni în timp un dezavantaj – dar cu discreţie îţi urmezi drumul vieţii pe care speri să fii câştigător.

Moscalu 2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Costel Moscalu si „echipa de tineret“ a Centrului de Diabet Iaşi

L.G.: Există copii, tineri (am cunoscut câţiva în taberele organizate de noi) care cred că diagnosticul de diabet „le taie aripile”...tu eşti un exemplu grăitor că poţi realiza tot ce-ţi propui, dacă vrei cu adevărat, dar sigur ai putea să le dai nişte sfaturi...cum ar trebui să abordeze viaţa de adult?
C.M.: Mişcarea armonioasă şi făcută cu plăcere este îndemnul meu - chiar dacă nu faci sport de performanţă fiind diabetic, respectând rigorile acestei boli, bucurându-te de fiecare succes obţinut cu forţe proprii devii mai bogat sufleteşte şi mai puternic.

 

  Inapoi
Acasă | Contact  |   |