Leiste oben
 

 

O metodă nouă de monitorizare a glicemiei şi încă un ajutor în controlul diabetului

 

>> De la testarea « zahărului în urină »  la CGMS

S-a ajuns foarte departe în descoperirea de tehnici noi pentru a-i ajuta pe pacienţi să-şi controleze diabetul. Între anii 1940 şi 1950 au fost concepute numeroase teste urinare utile în sugerarea glicemiilor anterioare (Clinitest, Clinistix, Acetest, Ketostix). Mai târziu, în 1956 a apărut prima bandeletă reactivă utilă în măsurarea glicemiei capilare denumită Glukotest. Progresul a fost real deoarece nu mai presupunea necesitatea deplasării pacientului la un laborator. Dezvoltarea tehnicilor de testare a fost impulsionată de progresele în tratamentul diabeticilor (noi medicamente, noi tipuri de insulină, noi modalităţi de injectare) care au dus la acceptarea terapiilor „intensive”. Primul aparat de testare a glicemiei capilare, denumit Reflomat, a apărut în 1974, iar următorul pas a fost făcut în 1980, odată cu apariţia celui de-al doilea glucometru denumit Dextrometer. Pe parcursul următoarelor două decade de timp, au fost făcute numeroase progrese în ceea ce priveşte greutatea şi mărimea acestor aparate, timpul necesar afişării rezultatelor, precum şi cantitatea de sânge necesară care a fost din ce în ce mai redusă.

Începând cu anul 1977, a devenit din ce în ce mai evidentă relaţia directă dintre controlul metabolic şi apariţia complicaţiilor specifice. S-a demonstrat că pentru obţinerea unui control glicemic optim este necesară şi o monitorizare glicemică care să reflecte fluctuaţiile diurne şi consecinţele diverselor acte terapeutice. Progresele efectuate au permis astfel ca în 2003 să se stipuleze necesitatea utilizării aparatelor mici cu o acurateţe deosebită si determinare in timp real, ce necesită cantităţi extrem de reduse de produs biologic (<1-4 mcL sânge). Aparatele moderne au memorie şi posibilităţi de conectare la  calculator cu prelucrarea statistică a datelor şi utilizarea telemedicinii.


Însă monitorizarea discontinuă nu permite:
- evidenţierea amplorii şi frecvenţei reale a excursiilor glicemice şi a duratei acestora
- evoluţia glicemiilor între punctele de testare glicemică
- testarea glicemiilor din timpul nopţii şi somnului
- evidenţierea hipoglicemiilor neconştientizate şi a vârfurilor hiperglicemice postprandial precoce.

De aceea, a fost conceput senzorul implantabil capabil să înregistreze valori glicemice pe perioade lungi de timp, denumit sistem de monitorizare continuă a glicemiei, sau CGMS (Continuous Glucose Monitoring System).


>> Ce este CGMS ?

Sistemele de monitorizare continuă a glicemiei (CGMS-urile) sunt un alt mod de obţinere a unui bun control glicemic. Ele oferă a perspectivă mai acurată asupra nivelelor glicemice pe 24 de ore. Un sistem tipic măsoară nivelul glicemiei la fiecare 5 minute, printr-un senzor minuscul inserat sub piele, de obicei pe abdomen. Senzorul măsoară glicemia în lichidul interstiţial (lichidul care se află între celule). Aparatele mai noi arată aceste valori glicemice pe un ecran, similar cu un glucometru. Rezultatele pot fi descărcate pe un calculator, de pe care apoi se pot imprima grafice ale glicemiilor, pentru a fi analizate. Aparatele mai vechi nu au un ecran, iar informaţiile pot fi vizualizate numai după ce sunt descărcate pe calculator.


CGMS-urile sunt formate, deci, din trei componente:
  • Senzorul de glucoză, care este un electrod-cateter flexibil impregnat cu o enzimă, ce se inseră subcutanat (de obicei pe abdomen) şi este purtat pe o perioadă maximă de 3 zile;
  • Cablul - un fir special cu doi conectori ce asigură transmisia continuă a semnalelor electronice de la senzor către monitor;
  • Monitorul, care primeşte şi stochează semnale electronice şi le converteşte în valori glicemice care sunt memorate.

 



Sistemul mai conţine şi o staţie Com, care face posibilă descărcarea datelor în calculator.
Aparate mai noi nu mai au cablu, transmisia se face prin unde radio si monitorul poate fi si la 1m de pacient.

>> La ce poate fi folosit un CGMS ?

CGMS oferă avantaje suplimentare automonitorizării glicemice clasice, intermitente, permiţând cunoaşterea unor detalii amănunţite privind fluctuaţiile glicemice, detalii ce pot fi obţinute doar prin această metodă. Situaţiile care ar impune utilizarea CGMS sunt extrem de variate, fiind vorba în principal de perioadele de ajustare a unei scheme terapeutice, sau de perioadele ce necesită monitorizare strictă, deoarece se doreşte obţinerea unui control glicemic optim cu evitarea hipoglicemiilor (cum ar fi de exemplu în timpul sarcinii). De asemenea, poate fi folosit pentru stabilirea indicaţiilor de tratament cu pompa de insulină, precum şi a ratelor bazale sau a bolusurilor prandiale. În practica zilnică, CGMS şi-a câştigat un rol substanţial în diagnosticarea şi prevenirea episoadelor hipoglicemice, mai ales a celor nocturne sau din timpul somnului, precum şi a hipoglicemiilor neconştientizate. În acelaşi sens, CGMS îşi găseşte utilitatea în evaluarea pacienţilor aflaţi pe o schemă de terapie intensivă pentru evitarea/prevenirea hipoglicemiilor, în diagnosticarea şi prevenirea hipo-/hiperglicemiilor postprandiale, în detectarea tendinţelor, a pattern-urilor glicemice. CGMS oferă informaţii preţioase privind frecvenţa şi amplitudinea excursiilor glicemice zilnice, precum şi a posibilităţii de ameliorare a acestora. CGMS-urile pot fi utilizate şi în scopul educării/reeducării pacientului şi a echipei de îngrijire, fiind implicate în motivarea autoîngrijirii şi a creşterii complianţei la tratament, în adaptarea obiceiurilor alimentare şi a efortului fizic precum şi în acceptarea ideii de boală cronică şi, mai mult decât atât, un aspect extrem de important, în implicarea la decizia terapeutică, „împuternicirea” pacientului în a lua anumite decizii privind propria persoană.  
 
>> Ce dezavantaje are CGMS ?

Este o procedură consumatoare de timp: specialistul diabetolog va seta aparatul, va insera cateterul (senzorul) şi va da toate explicaţiile necesare, ceea ce în total poate însemna câteva ore. Apoi pacientul va trebui să încarce informaţii în aparat în mod regulat, pe parcursul folosirii sistemului, cum ar fi dozele de insulină, alimentele ingerate (cantitatea de glucide), nivelul de exerciţiu fizic şi detalii despre hipo- şi hiperglicemii.

Nu este un substitut al automonitorizării clasice, tot sunt necesare până la 4 glicemii din deget pe zi, pentru a testa/calibra acurateţea aparatului. Aceasta înseamnă că sistemele de monitorizare continuă a glicemiei dau o altă valoare a glicemiei decât glicemiile luate din sânge capilar (cele măsurate de glucometre). Pot exista inexactităţi în măsurarea glicemiei continuu, ceea ce înseamnă că specialistul diabetolog va folosi informaţiile obţinute pentru a identifica tendinţe – nu determinări precise - ale glicemiei.  De aceea trebuie continuată monitorizarea cu ajutorul glucometrului, şi, foarte important, hipo- sau hiperglicemia trebuie tratată doar pe baza valorii date de glucometru.

Graur Lidia

Autor: Dr. Lidia Iuliana Graur

Universitatea de Medicina si Farmacie « Gr.T.Popa », Iasi.

 

 

Sursa: Jurnalul de Diabet 1/2010.

Mulţumim editurii Kirchheim Mainz pentru posibilitatea de a publica acest material.

  Inapoi
Acasă | Contact  |   |